fbpx

Am fost luată prin surprindere

Săptămâna asta am avut o experiență magică datorită uneia dintre persoanele cu care lucrez în terapie.

Ședința a început, în aparență, ca de obicei, însă după schimbul obișnuit de replici de început, am primit o cerere cum n-am primit până acum.

„Andra, astăzi, mi-as dori să-mi vorbești despre tine, despre viața ta. Tu ce frici ai?”

  • În exterior, pot doar să spun cum m-am văzut pe camera – centrată, calmă, sigură pe mine.
  • În interior?! – un foc de artificii, bombe, panică, pe de-o parte teama de a mă expune, pe de altă parte o bucurie și o ușurare fantastică venită din faptul că în sfârșit cineva mă vede drept un om, care are trăiri și provocări ca oricare altcineva.

Una dintre provocările pe care le-am avut de-a lungul timpului datorită profesiei mele, n-a venit numai din partea clienților, ci și din partea celor din viața mea personală.

        Cumva, atunci când se uită la mine, oamenii aleg să vadă o persoană echilibrată, puternică, în control deplin al propriilor trăiri și gânduri, care niciodată nu plânge, nu are o zi proastă, pentru că ȘTIE cum să gestioneze totul. Majoritatea mă privesc „de jos”, în timp ce pe mine mă pun pe un piedestal care vine cu mesajul „tu nu ai dreptul să simți altceva în afară de bucurie, pace și iubire”. De multe ori, chiar eu mă pun în acel punct și dau impresia că pe mine nu mă atinge nimic.

În această ședință, pe cât de ciudat mi-a fost să vorbesc despre mine, m-am simțit văzută în sfârșit ca mai mult decât „specialistul” din piatră, care nu trăiește altceva în afară de pace și lumină, ci mai degrabă ca omul care mai poate și plânge sau suferi, care mai poate greși și regreta sau care mai poate avea provocări cărora nu reușește mereu să le dea de cap.

        În calitate de terapeut, nu am mereu răspunsurile pentru viața mea; pentru că, în viața mea, sunt mai mult decât terapeut. Uneori mi-este greu să admit asta și ajung să fac exact lucrul pentru care îi judec pe ceilalți că-l fac față de mine – mă judec aspru, că eu ca terapeut cu atâta informație și experiență fix cu lucrurile respective, nu reușesc să rezolv sau să trec peste o dezamăgire mai repede.

Dar realitatea vieții versus realitatea pe care aleg eu să mi-o impun sunt diferite. Am tot dreptul să plâng după o despărțire dureroasă, am tot dreptul să-mi fie frică de schimbare, am tot dreptul să aleg să plec de unde mi-este rău și tot dreptul să rămân, chiar dacă lucrurile nu sunt perfecte. Am tot dreptul să-mi ia ceva timp să mă vindec. Am tot dreptul să fiu furioasă, să judec și să critic și să mă descarc atunci când devine prea mult pentru mine. Și lucrurile acestea sunt luate și din ce mi s-a zis, încurajări pe care am ajuns să le integrez și să mi le spun singură, atunci când mi se întâmplă să mai „cad”.

        Dincolo de rolul terapeutului pe care îl joc în viața fiecărui om care-mi acordă încrederea de a se deschide în fața mea, sunt femeia, copilul, adolescenta, mama a doi pisici, sora, prietena, iubita, partenera, colega oamenilor din viața mea. Și toate aceste părți care mă alcătuiesc, sunt toate aspecte importante ale omului care sunt – efervescentă la nivel de trăire emoțională, pierdută când mă simt fără ghidaj sau singură, speriată când mă întâlnesc cu necunoscutul, practic ăstea și toate celelalte lucruri pe care le trăiește la un moment dat orice ființă umană de pe planeta asta – și nu numai umană.

Da, știu cum să le gestionez, iar peste unele lucruri știu că pot trece mai repede, dar altele sunt doar un proces care nu este gestionabil sau de trecut pur și simplu ca și când nu e nimic. Suferința nu este ceva ce ții sub control. Uneori este ceva ce ai nevoie să trăiești și să parcurgi, pentru a-ți da șansa să te vindeci cu adevărat. Și sunt momente în care îmi remintesc asta și îmi dau voie, eu mai înainte de toate, să fiu om, cu bune și cu mai puțin bune, pentru că până la urmă și eu trăiesc viața, la fel ca toată lumea.

        Așadar, vreau să închei prin a mulțumi tuturor oamenilor din viața mea care aleg să mă vadă ca mai mult decât un simplu terapeut care „trebuie să fie mereu în echilibru și control”, care aleg să vadă toate nuanțele, culorile, formele și manifestările personalității mele de femeie complexă, bogată din punct de vedere al sufletului precum și al trăirilor sufletești și care, atunci când eu însămi uit asta, aleg să-mi reamintească lucrurile acestea și că am dreptul, la fel de toți, să plâng, să mă doară, să nu fie ușor, să dureze să mă vindec.

Și mesajul acesta se adresează atât celor din viața personală, cât și acelor clienți care îmi respectă programul, care mă anunță din timp că nu vin știind că și timpul meu este la fel de important pentru mine cum este al lor pentru ei, care respectă timpul dedicat ședinței realizând cât de important este pentru mine să-mi iau pauzele dintre sesiuni, cât și celor care mă întreabă și se preocupă de Andra femeia, omul din fața lor, care la rând ei, simte viața în deplinătatea trăirilor și experiențelor sale.

        Închei aceste gânduri din Jurnalul terapeutului cu recunoștință enormă față de toți oamenii care își amintesc și îmi amintesc că este în regulă să fiu om, să plâng și să mă deschid și eu, atunci când trec prin ceva greu și mai ales, că nu sunt nici eu singură, atunci când am nevoie de suport.

Vă iubesc din suflet și vă îmbrățișez cu recunoștință și iubire!