fbpx

Valoarea prieteniei

          Acesta este un articol foarte personal. Pentru că sfârșitul anului trecut a fost deosebit de intens pentru mine, m-am ferit să mai scriu ceva cu prea multă nuanță personală.

Nu pentru că mă ascundeam, ci pentru că mi-era tare greu să pun în cuvinte ce simt.

Impresia multor persoane despre cei care lucrează în domeniul meu este că avem totul pus la punct, în ordine și sub control. Știm exact ce ni se întâmplă, avem uneltele de a gestiona orice bum emoțional și nu avem niciodată cum să picăm, să ne dezechilibrăm sau să avem stări proaste.

Lucrul acesta poate pune foarte multă presiune pe cei din domeniu, pentru că simțim că nu avem (sau nu ne dăm) dreptul de a fi vulnerabili, sensibili, emotivi, practic umani, ca toți „ceilalți”. Și asta face uneori dificilă situația pentru noi, când ne vine să vorbim cu cineva despre durerile noastre, dar noi suntem cei care de obicei ascultă și „au totul sub control”. Drept urmare, uneori ne retragem în încercarea supraomenească de a gestiona aceste lucruri singuri.

            Câți nu facem asta oricum, indiferent de domeniul în care lucrăm? Câți dintre noi nu fugim, nevrând să se vadă lacrimile, durerea, frica, nesiguranța sau neîncrederea? Câți ne izolăm și spunem „e ceva ce trebuie să rezolv singur/ă, nu privește pe nimeni și nimeni nu poate face nimic în privința asta, așa că nu are rost să-i încarc pe alții cu problemele mele?”

Deși sunt încă multe lucruri pe care le învăț despre mine și despre viață, un lucru devine tot mai clar.

Oamenii din viața noastră contează enorm!

          Mereu mi-am dorit să pot fi o muscă pe perete. Să pot să mă observ din exterior, așa cum fac în terapie cu cei cu care lucrez. Mereu mi-am dorit să pot avea o privire de ansamblu, obiectivă, asupra reacțiilor, interacțiunilor și deciziilor mele.

Evident, nu mi-a ieșit deosebit de bine pentru că, așa cum avem fiecare dintre noi, am și eu mecanismele mele de apărare care m-au împiedicat să văd ce-mi stătea în fața ochilor. Și, ca orice om, am și eu o colecție impresionantă de ochelari de cal pe care îi port, în diferite situații din viața mea. Terapia face minuni în a îi da jos! Chiar face! Altfel nu aș fi în domeniu și nu aș avea propriul meu terapeut care să mă ajute să-mi fac ordine în ocazionala dezordine care se creează.

Și atunci, în cele mai grele momente, în care nu-mi pot suna terapeutul să-i povestesc ce mi se întâmplă, apelez la acei oameni apropiați sufletului meu: prietenii mei!

Acele persoane în care am decis să mă încred, în fața cărora m-am lăsat să fiu vulnerabilă și cărora le permit să-mi spună cele mai dureroase adevăruri despre mine, pe care singură refuz să mi le văd.

          De mult timp tot gândesc asta dar nu cred că am spus-o clar, și sigur nu suficient. Poate că nici nu trebuia. Dar, oricum ar fi, am încredere în proces (poți râde, știi tu cine și de ce) și o spun acum.

Oamenii care au ajuns să-mi fie parte din viață sunt sprijinul meu atunci când mă pierd în gânduri și în frici. Sunt singurele persoane care au curajul să-mi spună „aici greșești” și să o facă, nu din mintea lor, nu din prejudecăți sau dorința de a mă convinge de adevărul lor, ci pentru că mă văd cu adevărat, așa cum sunt. Și mai ales, pentru că îmi vor binele!

Îmi văd fricile, tiparele, nevoile, bucuriile, suferințele. Îmi văd lacrimile și zâmbetele. Da, parte din merit e la mine, pentru că am curajul să le arăt însă meritul le revine și lor. Au ochii și urechile pregătite să audă, să înțeleagă, să mă cunoască pe mine, așa cum sunt, dincolo de roluri, protecții și măști pe care le pun, conștient sau nu.

Și aici nu vorbesc despre orice om de pe lumea asta. Nu orice relație de prietenie este genul acesta de relație, știu. Nu pot cu oricine din viața mea să vorbesc chiar despre tot ce mă apasă atunci când dau de greu.

          Locul în care îmi găsesc refugiul sunt relațiile în care, așa cum am spus mai sus, știu că intențiile acelor persoane sunt cele mai bune. Știu că fac tot posibilul să nu vorbească doar din fricile lor, din așteptările lor, ci mă văd pe mine așa cum sunt și se raportează la personalitatea și nevoile mele atunci când îmi vorbesc.

Când mi-e prea greu să duc singură ceva, mă îndrept către acele prietenii în care există atât profunzimea și intimitate discuțiilor, cât și respect, discreție, adevăr, o încredere construită și menținută de ambele părți.

          Ca lucrurile pe care le-am menționat eu în acest articol să funcționeze, cred că trebuie să luăm în calcul unele elemente cruciale: faptul că, dacă vrem să ne dăm șansa să construim astfel de relații, este important să ne dăm voie să fim vulnerabili. Apoi, să vedem cine sunt oamenii față de care ne deschidem și cum suntem primiți, atât cu bune cât și cu „rele”. Mai departe, să vedem cât de departe putem merge cu împărtășirea celor mai personale trăiri, ce tipuri de discuții putem avea precum și profunzimea cu care ne dăm voie să trăim prietenia și tot ce vine la pachet cu asta.

Poate o să vorbesc cândva și despre ce tipuri de prietenii pot fi distructive și care sunt hrănitoare, pentru că știu că o parte dintre cei care vor citi asta vor spune: eu nu am cui să-i spun, toți din jurul meu îmi întorc spatele și / sau nu mă iau în serios.

Până atunci o să închei doar cu asta:

Cred că prietenii buni, atunci când îi ai, sunt mai prețioși decât atât de multe lucruri! Necesită timp, necesită uneori disconfort pentru a fi pe deplin deschiși și vulnerabili. Necesită implicare activă, la fel ca orice tip de relație, însă merită.

Și, sper ca, citind asta, să prinzi curajul să găsești acele suflete în fața cărora să ai curajul de a fi vulnerabil/ă. Să fii autentic/ă și să primești îmbrățișările, în egală măsură cu observațiile lor referitoare la ce greșeli faci, față de tine, în primul și primul rând. Te las cu acest gând:

A merge cu un prieten prin întuneric este mult mai bine decât a merge singur prin lumină.

– Helen Keller