Dacă o femeie ar fi o pasăre Phoenix căzută la pământ, cu aripile rănite și obosite, de unde ar începe vindecarea? Din iubire de sine sau din curaj?

Intuitiv, mulți dintre noi ar spune: din iubire. Pentru că iubirea de sine sună blând, protector, vindecător. Și este. Dar există un adevăr profund, confirmat atât de experiența umană, cât și de psihologie: de cele mai multe ori, vindecarea nu începe cu iubire de sine, ci cu curaj.

Curajul nu este lipsa fricii

Una dintre cele mai frecvente confuzii este ideea că oamenii curajoși nu se tem. În realitate, curajul nu înseamnă absența fricii, ci capacitatea de a merge mai departe împreună cu ea.

Curajul arată adesea așa: mâini care tremură, stomac strâns, gânduri care spun „nu pot”, „nu sunt pregătit(ă)”, „e prea mult”.

Și totuși… faci un pas.

Din perspectivă psihologică, curajul este strâns legat de reglarea emoțională și de toleranța la disconfort. Psihologii vorbesc despre „window of tolerance” – acea capacitate de a rămâne prezent cu emoțiile dificile fără a fugi sau a îngheța. Curajul apare exact aici: în zona în care frica este prezentă, dar nu ne conduce complet.

A lua frica „de mână”, așa cum frumos spune metafora, este un act profund matur emoțional. Nu o alungi. Nu o negi. Nu o forțezi să dispară. Spui doar:
„Te văd. Hai cu mine. Facem asta încet.”

De ce nu începe totul cu iubire de sine?

Pentru multe femei (și bărbați), iubirea de sine este un concept greu de accesat atunci când sunt epuizați, răniți sau copleșiți. Dacă ai crescut cu critică, rușine sau neglijare emoțională, ideea de „iubește-te pe tine” poate suna abstract sau chiar frustrant.

Psihoterapia confirmă acest lucru: iubirea de sine nu poate fi impusă, dar poate fi construită prin experiențe corective repetate. Iar aceste experiențe încep, de cele mai multe ori, cu acțiuni curajoase, nu cu sentimente.

Nu trebuie să simți iubire de sine ca să pui o limită, să ceri ajutor, să mergi la terapie, să pleci dintr-o relație care te rănește, să spui „nu mai pot” sau să faci ceva diferit.

Este suficient să existe o fărâmă de curaj.

Curajul ca prim pas spre iubire de sine

Din punct de vedere psihologic, comportamentul precede adesea emoția. Studiile din terapia cognitiv-comportamentală și din terapiile orientate pe acțiune arată că schimbările mici de comportament pot duce, în timp, la schimbări profunde de percepție despre sine.

Cu alte cuvinte, faci un pas, chiar cu frică, vezi că supraviețuiești acelui pas, observi că nu s-a prăbușit lumea și începi, ușor-ușor, să ai mai multă încredere în tine.

Și abia atunci apare iubirea de sine. Nu ca o explozie, ci ca o împrietenire lentă cu tine. Iar curajul repetat creează siguranță internă, sentiment de competență, respect de sine. Și apoi, din respect se naște iubirea.

Împrietenirea cu frica

Un element esențial în acest proces este schimbarea relației cu frica. În loc să o vedem ca pe un dușman, o putem privi ca pe un semnal. Frica ne spune adesea: „Ceva contează pentru tine”.

În terapiile moderne (precum ACT – Acceptance and Commitment Therapy), frica nu este ceva ce trebuie eliminat, ci integrat. A merge înainte cu frica este un act de curaj conștient, nu de forțare.

Când spui „Mi-e frică și totuși aleg să fac un pas”, îți transmiți un mesaj profund de valoare personală.

Poate că nu te simți încă plin(ă) de iubire de sine. Este în regulă. Întrebarea mai utilă este:
„Unde pot avea puțin curaj astăzi?”

Poate fi un adevăr spus, o pauză cerută, o nevoie exprimată, un obicei mic schimbat ori un pas spre tine. Curajul nu trebuie să fie spectaculos. De multe ori, este tăcut, aproape invizibil pentru ceilalți, dar transformator pentru tine.

Așadar, dacă o Femeie Phoenix ar sta la pământ, nu și-ar vindeca aripile așteptând să simtă iubire. Ar începe prin a mișca o aripă. Apoi cealaltă. Chiar cu durere. Chiar cu teamă.

Pentru că vindecarea începe cu curaj și iubirea de sine vine din mers.