„Desigur că toate astea se întâmplă în capul tău, Harry, dar de ce ar însemna asta că nu e real?” (Albus Dumbledore în „Harry Potter”)
Ceea ce gândim ne definește viața
Tocmai pentru că se întâmplă în capul nostru, lucrurile devin realitatea noastră. Ceea ce ne spunem în mod repetat ajunge să ne definească.
„Eu pot” – putința – desemnează capacitatea de a gândi și a acționa asupra realității, de a modifica ceea ce este în noi și lucrurile din jur.
„Eu nu pot” – neputința – ne face să trăim contrarul: să simțim, pe bună dreptate sau nu, că nu putem face nimic, că nu putem schimba nimic în jurul nostru sau în noi.
Cum ajungem la această setare mentală de nepuntință?
De cele mai multe ori sentimentul își are rădăcina în copilărie.
1. Atunci când unul sau ambii părinți aleg să nu lase copilul să se descurce singur.
Sunt genul de părinți care intervin tot timpul peste copil – să-l ajute cu temele, să-l ajute în conflictele cu colegii, cu prietenii, să-l ajute cu absolut orice. Practic, îl privează de oportunitatea de a învăța pe propria piele ce înseamnă să își asume, să aibă inițiativă, să-ți câștige autonomia și independența.
Astfel, copilul devenit adolescent sau adult realizează că se simte neputincios, că nu se simte capabil de ceva. Nu înseamnă că este așa, ci este un sentiment pe care și-l creează inconștient din faptul că nu a putut face el niciodată nimic, iar tot ceea ce s-a întâmplat în viața lui a fost prin intervenția altcuiva, de regulă a părinților.
2. Atunci când în copilărie au parte de medii toxice.
Pot fi familii disfuncționale în care părinții se ceartă foarte mult sau tatăl este agresiv verbal ori fizic cu mama – sau poate chiar invers. În ac eastă situație copilul începe să cultive sentimentul de neputință – trăiește cu ideea că nu poate să intervină, că nu poate schimba cu nimic dinamica familiei.
Ori poate chiar el este victima unui soi de abuz emoțional sau fizic și nu are la momentul respectiv puterea, ajungând astfel să se convingă în timp, ca adult, că este neputincios în fața vieții, în a se apăra, a lua inițiativa sau schimba ceva în viața lui.
Oricare dintre aceste două situații dau naștere credinței „eu nu cred ca pot” care în spatele neputintei.
Dacă eu nu cred că pot atunci nu preiau inițiativa, nu încerc nimic, ajung un pion pasiv în viața mea. Această setare mentală îmi accentuează neputința pentru că-mi spun ca o placă pe repeat „nu pot, nu pot, eu nu cred că pot”. Cu alte cuvinte lipsa încrederii mă face să nici nu mai încerc să văd dacă într-adevăr nu pot ceva sau e doar o credință neconformă realității.
Ce recomand să facem pentru resetarea spre „eu pot”?
1. O trecere în revistă tot ceea ce am reușit:
…să iau un examen, să am un anumit job sau un anumit venit, să-mi cumpăr casă, să mă înțeleg cu mama sau cu tata, să pun o limită, toate reușitele de la cea mai măruntă la cea mai mare. Pentru unii poare să fie inclusiv că au reușit să iasă din casă, să se trezească devreme, să dea jos 2 kg – absolut orice realizare, oricât de mică în aparentă.
Exercițiul este, practic, o modalitate de a antrena creierul să gândească altfel, să schimbe focusul de pe ce nu poate și nu face, pe ce poate, ce a realizat deja. În felul ăsta crește nivelul serotoninei și, implicit, starea de bine. În timp și cu consecvență, „eu pot” devine mai ușor de crezut și aplicat.
2. Să ne provocăm cu experiențe noi.
Este în sine o provocare, însă indiferent care e sursa sentimentului de neputință pe care-l trăim, să ne asumăm că este de datoria noastră față de noi să-l schimbăm.
Nu e musai să fie experiențe noi extreme și drastice, ci simple: să vorbim cu o persoană nouă, să-i spunem cuiva ce drăguț este, să-i cerem cuiva să ne spună ce apreciază la noi. Scopul este să ne punem în situații diverse din care să căpătăm experiențe care să ne arate de ce suntem, de fapt, capabili, ce putem și ce nu putem gestiona cu adevărat.
În felul ăsta, să învățăm mai multe despre cine suntem în sinea noastră pentru ca atunci când mai tragem o concluzie despre noi că putem sau nu putem ceva să fie corectă și conformă cu realitatea noastră interioară, nu exterioară.
3. Să vorbim cu cineva despre asta.
Ideal ar fi să fie un specialist – consilier, terapeut, etc. Dacă nu e asta o soluție confortabilă pe moment, putem să ne uităm pe cine avem în viața noastră și ne poate ajuta. O persoană în care simțim că avem încredere suficientă cât să vorbim despre aceste sentiment de neputință trăit zi de zi.
O discuție poate ajuta în eliberarea și detensionarea emoțională și, mai mult, dacă acea persoană este suficient de implicată și empatică, chiar ne poate ridica la fileu câteva motive pentru care nu este așa cum ne vedem noi și poate să ajute la construitea încrederii și imaginii de sine într-un mod optim, mai frumos.
Până la urmă imposibilul se întâmpă mereu, trebuie doar să credem că se poate întâmpla.