fbpx

De ce simt că nu sunt suficient de bun?

De ce simt că nu sunt suficient de bun? Este o întrebare pe care o aud, deseori, de la persoane cu rezultate remercabile, cu vieți minunate, dacă este să le privim din alți papuci.

Să te accepți așa cum ești și să fii mulțumit de cine ești nu înseamnă să te complaci în pasivitate sau în resemnare. Să te accepți așa cum ești e o dovadă de curaj. Curajul de a te vedea așa cum ești, cu bune sau mai puțin bune, de a nu te lăsa copleșit de neajunsuri, de a merge înainte, a evolua știind exact, tot timpul unde ești și de ce ești capabil. Și încă ceva: să te accepți așa cum ești înseamnă și să nu te învinovățești la nesfârșit pentru greșeli și să înveți din ele.

Sigur, nu e ușor, dar cu siguranță nu e imposibil. Știi ce poate ajuta să faci mai ușor trecerea asta? Înțelegerea procesului prin care ajungi să nu te simți suficient de bun – pe de o parte și conștientizarea unor acțiuni care să te ajute să depășești această credință – pe de altă parte.

Cum ajungem să simțim că nu suntem suficient de buni?

1. Cu ajutorul exagerat al părinților

Atunci când ei fac totul în locul nostru și ne împiedică să ne dezvoltăm capacitatea de a lua decizii și de a acționa. Practic ne transformă în niște pioni pasivi.

Dacă motivația părinților „eu nu cred că poți, așa că pentru a mă asigura că faci bine și că se întâmplă cum trebuie, fac eu pentru tine”, acțiunile lor nasc în noi credința că nu suntem suficient de buni. Și ea se perpetuează până în viața adultă când ajungem să fim convinși că orice am face nu suntem la fel de bun ca ceilalți, întotdeauna va fi cineva care face mai bine decât noi.

2. Dintr-un mediu focusat pe rezultate

Atunci când calitatea rezultatelor pe care le obținem definește valoarea noastră ca persoane.

Un copil de nota 10 pe linie este felicitat mereu pentru rezultate. Mereu până în momentul în care ia un 9.98 și-atunci părinții îi spun „n-ai făcut suficient de mult”, iar asta îi năruiește încrederea. Copilul acesta ajunge să creadă că eforturile lui nu sunt niciodată suficiente, iar ca adult va avea tendințe de over-working și over-thinking și riscă să ajungă în burnout.

În consecință, va crede că dacă nu are constant rezultate maxime, nu este valoros ca om și nu merită iubire, nu merită atenție, nu merită timpul celorlalți, nu merită să primească nimic din partea celorlalți.

3. Din relația cu (cel puțin) un părinte narcisist

Atunci când părintele are acest comportament, care presupune nevoia lui de a fi centrul universului, de a fi cel mai bun, copilul va înțelege că el este mai puțin important, deci nu e suficient de bun ca să primească iubire, atenție, grijă, ajutor etc.

Acest raport se poate transforma într-o relație toxică de tipul „narcisist – empat”. Copilul (empatul) va căuta conexiunea cu părintele narcisist încercând să fie deschis emoțional, să înțeleagă de ce anume are nevoie părintele ca să-l accepte, să-l iubească, să-i ofere atenție. Însă ceea ce primește în schimb este reproșul că nu face destul, ori că cere prea mult, ceea ce accentuează și perpetuează sentimentul că nu e suficient de bun.

Cum putem schimba tiparul?

1. Prin creșterea și construirea autonomiei și independenței prin asumare

O decizie asumată de a lua inițiativa în propria viață și de a ne stabili conștient propriul set de reguli legat de ce înseamnă pentru noi „suficient de bun”.

O dată cu asta, alegerea noastră de a merge înainte, indiferent de ce cred ceilalți despre noi, devine primul pas în schimbarea mecanismului: nu ne mai bazăm pe ceilalți sa facă, nu mai așteptăm de la ceilalți pentru că ei ar fi mai buni, ci luăm propriile decizii și alegem pentru noi înșine.

2. Prin evidențierea și recunoașterea reușitelor noastre

Ajută să le privim prin ochii persoanelor care ne cunosc și ne pot vedea obiectiv.

Fie prin mecanismul pozițiilor perceptuale (tehnică specifică NLP), prin care ne putem imagina cum ne văd oamenii din jurul nostru – apropiați sau nu. Fie direct, întrebându-ne prietenii, cunoștințele în a căror părere avem încredere cum se vede de la ei ceea ce am realizat noi în viață.

3. Prin schimbarea credințelor

Pornind de la observarea și conștientizarea lor: că nu suntem destul de buni, ca nu putem, că nu merităm, că suntem mai nepricepuți, urâți, scunzi, etc., decât ceilalți, iar ceilalți sunt – evident – mai buni din toate punctele de vedere.

După ce am văzut care sunt credințele care ne țin în starea asta că nu suntem suficient de buni, să începem să le schimb ușor-ușor, să căutăm variantele optime pentru noi și, prin exercițiu, prin practică să începem să ne raportăm la cele noi, constructive.

E un proces de lungă durată, dar este unul sigur. Iar primele două modalități o susțin pe aceasta.

4. Prin redefinirea relației cu părintele, cu persoana sau cu mediul care a declanșat mecanismul

Asta e cea mai importantă acțiune care poate să definitiveze procesul și să ajungă la rădăcina problemei.

Scopul este să ne repoziționăm într-un mod care să fie mai bun și benefic pentru noi, care să ne permită să schimbăm sentimentul că nu suntem destul de buni în sentimentul că sunt suficient și autosuficient, că ceea ce facem este bun. În felul acesta ne calibrăm pe o nouă atitudine față de relațiile și persoanele pe care am construit acest sentiment de „nu sunt suficient de bun” și ne reconstruim după propriile reguli.

psiholog, psihoterapeut brasov

Dacă ai întrebări despre subiectul acesta sau vrei să programezi o ședință individuală, îmi poți scrie în secțiunea de contact sau pe Whatsapp la 0728075221.