Povestea Cristinei

Dragilor, într-o perioadă așa de interesantă și provocatoare cum este aceasta, am găsit o rază de lumină și de speranță. În timp ce știu că sunt multe povești de genul acesta în lumea, eu vreau să o împărtașesc pe cea a Cristinei.

Da, sunt multe cazuri nefericite sau complicate iar inima și gândurile mele sunt orientate către cei care au cea mai mare nevoie de suport, pentru a trece cu bine și a se vindeca.

Cu toate acestea, am simțit nevoia să fac această poveste auzită.

  • Suntem încă și mai mulți care trăim în frică, deși nu avem cu adevărat motive pentru a ne îngrijora.

Pe Cristina am cunoscut-o lunile trecute, pe când mă contacta pentru un interviu.

Luna asta am avut un al doilea interviu cu ea în care am discutat despre cât este de important să ne ridicăm energia, concentrându-ne pe vindecare și regenerare.

  • Am vorbit despre importanța implicării, a suportului și a încurajărilor în procesul de vindecare al celor testați pozitiv cu covid.

La sfârșitul conversației, Cristina mi-a mărturisit că ea însăși a trecut prin asta și mi-a spus cât de mult au contat pentru ea suportul și acceptarea tuturor celor din jurul ei – de la familie, prieteni și colegi de muncă.

Mi-a spus cum a simțit pe propria piele efectul puternic pe care l-au avut încurajările și mesajele de iubire din partea tuturor, pentru a se putea vindeca.

Nu am să mă mai lungesc cu vorba și vă las să citiți chiar de la Cristina, cum a simțit ea experiența și ce a ajutat-o să se vindece.

„Mă cheamă Cristina.

Am aproape 43 de ani şi scriu zilnic ştiri despre Covid. Asta până când m-am infectat şi eu.

Nu spun ce am simţit, atunci când am primit vestea de la DSP, odată cu îndemnul de a-mi face bagajele pentru spital. Cei mai mulţi dintre voi ştiţi deja cum e. Am să vă spun astăzi cum m-am vindecat de Covid.

  • M-a vindecat încrederea că voi fi bine, primită de la medicul de lângă mine, nu cel de la spital, ci medicul care a avut grijă de mine.
  • M-a încurajat şi mi-a repetat tot timpul, că pe zi ce trece voi fi mai bine, iar în a 14-a zi voi putea spune că sunt vindecată.

Sigur că frica m-a tulburat şi aşa. De frică nu scapi niciodată, dar poţi să ajungi să o controlezi.

Am avut dureri permanente, dureri în capul pieptului, dureri de oase, de spate şi de articulaţii, unele care nu mă lăsau să dorm noaptea. De atunci, iau în fiecare zi câte un pumn de vitamine, de care m-am săturat, sincer, dar cred că şi ele de faţa mea.

Ce vreau să vă spun este că nu vitaminele sau medicamentele te vindecă, te vindecă oamenii de lângă tine şi suportul lor.

M-am simţit iubită, în primul rând de Dumnezeu şi, în al doilea rând, de medicul meu şi de ai mei.

  • Nu poţi să treci fără Iubire prin boala asta.

Până am înţeles ce se întâmplă cu mine, am fost furioasă pe cel care m-a îmbolnăvit. Nu înţelegeam cum e posibil să mă fi infectat, în ciuda faptului că am avut grijă de mine şi am exagerat cu statul în casă. 

Dar, surprizele vin întotdeauna de unde nu te-aştepţi. Degeaba tu sufli şi-n iaurt, dacă cineva din anturajul tău nu o face.  

În primele 3 zile, am făcut febră şi am avut dureri de cap înfiorătoare, în a 8-a zi mi-am pierdut gustul şi mirosul şi, pe zi ce trecea, mă încercau alte dureri.

Era ca şi cum un virus informatic îmi scanează organismul, în căutarea a ceva care poate ceda. Deocamdată, nu mi-a cedat nimic. Astăzi, însă, eu am cedat nervos, când am vrut să donez plasmă.

Trebuie să ştiţi că a te prezenta la Centrul de Transfuzii nu e totuna cu a deveni donator. E cale lungă. Odată ajuns la Centrul de Transfuzii începe triajul minuţios al celor cu adevărat compatibili.

Socotiţi: 10 minute în stradă, în aşteptare, apoi dialogul cu un agent de pază ţâfnos, care îţi zice să te uiţi pe un panou şi să pleci acasă. Apoi 30 de minute la coadă, înăuntru, până te înregistrează şi ţi se dă un bon de ordine.

Mai puneţi cel puţin jumătate de oră într-o sală neventilată, plină de oameni, pe o căldură sufocantă, aşteptând să te strige, pentru a putea fi evaluat de către un medic. Noroc cu anticorpii, pe care ştiam că îi am, altfel, doar Sfântul Duh te mai scapă de viruşi în locul acela.

Dar, aşa cum spunea agentul de pază al centrului, se presupune că toţi donatorii sunt sănătoşi. Ce m-a împiedicat să donez astăzi a fost hemoglobina scăzută, asta în ciuda analizelor recente, care indicau o stare de sănătate bună.

Neînţepat nu scapă nimeni, ca să fim înţeleşi. Nu am scăpat nici eu, dar măcar să fi fost pentru o cauză nobilă. Mi s-a recoltat sânge şi am fost trimisă din nou pe acelaşi hol, plin de oameni, în aşteptare.

A venit rezultatul mai iute decât ajunge autobuzul 43 în staţia de la gară, dar trecuseră deja două ore, de când mă aflam acolo. “Nu puteţi dona nimic azi”, mi-a spus doamna doctor, care m-a sfătuit ca timp de o lună să mănânc doar spanac cu sfeclă roşie, ca să-mi crească hemoglobina.

Apoi, după o lună, a zis că mă aşteaptă din nou să repet analizele şi să donez. „S-o crezi matale!”, îmi zic în gând şi o tai repede afară, nemaiuitându-mă în urmă.

Şi ca povestea să nu rămână fără happy-end, vă mărturisesc că, după ce am făcut-o şi pe asta, mă las cuprinsă de o linişte ciudată.

Am convingerea că mulţi dintre noi putem trece cu bine prin boala aceasta, cu mai puţină frică şi cu mai multe gânduri bune.

Dincolo de orice aspect care poate părea abstract, la nivel biochimic, sentimentele de acceptare, iubire și apartenență fac posibilă vindecarea.

Prin eliberarea de serotonină, dopamină, oxitocină și endorfine, practic producem „medicamentul” natural, propriu, care (ne) ajută în procesul de vindecare și regenerare.

  • În final, vă las cu un singur gând și o invitație de a porni o mișcare.

Susțineți și căutați susținerea în ceilalți atunci când aveți nevoie. Hai să facem împreună o mișcare de iubire, suport și de susținere a vindecării în noi și în ceilalți.

Psiholog, Coach, Trainer NLP Brasov - Andra Tanasescu