Când te gândești la relația ideală cum te vezi: față în față și ochi în ochi cu partenerul tău sau umăr la umăr cu el și cu ochii spre același orizont?

E adevărat că ambele sunt benefice în funcție de context, dar echilibrul între cele două va da sens relației. Dacă stăm prea mult timp față în față ne blocăm orizontul unul altuia, ne limităm creșterea, iar dacă stăm prea mult umăr la umăr uităm unul de celălalt.

În relație, viețile partenerilor sunt mai bune tocmai pentru că sunt împreună. Fiecare ar trebui să adauge valoare vieții celuilalt. Aceasta înseamnă că-și investește timpul și energia în crearea fericirii și securității în relație.

Dar cum? Pentru că atunci când începi o relație, te trezești cu trei vieți de care să ai grijă: a ta, a partenerului tău și viața pe care o împărțiți împreună. Poate fi o provocare să înveți cum să gestionezi toate acestea simultan.

Experiența de psihoterapeut m-a ajutat să descopăr cinci tipologii de relații din punctul de vedere al gestionării acestei triade.

1. Persoana care își neglijează propria viață și investește mai mult în viața partenerului

La început poate fi împlinitor să îi ofere partenerului grija și susținerea în tot ce-și dorește și să-l vadă reușind. Dar cu timpul va simți golul creat de lipsa de echilibru, de faptul că simți că doar tu pui energie în relație și, până la urmă, va răbufni frustrarea.

E ca și cum unul dintre parteneri stă tot timpul cu privirea în ochii celuilalt căutând să-i facă poftele în timp ce, nevăzând pe unde merge, se lovește de toate obiectele din jur. În timp va fi atât de plin de vânătăi, că dedicarea față de celălalt nu va mai fi suficientă ca să ignore durerea.

2. Ambii parteneri investesc totul în relație

Cei doi pun atât de mult în relație, încât își pierd propriile identități. Amândoi se neglijează pe ei înșiși.

Se întâmplă adesea în cuplurile mai tinere când sunt inițial îndrăgostiți unul de celălalt. Ei cred că toată această apropiere este definiția supremă a fericirii. Ei încetează să-și urmărească propriile hobby-uri, să-și petreacă timpul cu prietenii și și stau tot timpul unul cu celălalt. Drept urmare, prietenii încetează să-i mai invite să facă lucruri și își pierd încet cercurile sociale.

La fel se poate întâmpla și în relațiile care se bazează în întregime pe creșterea copiilor. Nu-și mai oferă  timp unul altuia și cuplului, iar intimitatea scade. Deconectarea poate duce la o viață sexuală în scădere sau inexistentă și când copiii sunt în sfârșit mari și pleacă în viața lor, cuplul dispare, relația se prăbușește pentru că a fost construită pe concentrări externe și nu pe o bază de conexiune, respect și intimitate.

În acest caz, partenerii stau mereu față în față, fie privindu-se ochi în ochi – în primul exemplu, fie privind la un rezultat al relației lor (copiii) – în a doua situație. Astfel, ei își blochează vederea și creșterea și ajung să sufere.

3. Ambii parteneri sunt centrați pe propria persoană

Este scenariul cel mai des găsit în relațiile în care ambii oameni au cariere stresante sau în relațiile la distanță. Ambii parteneri sunt concentrați în cea mai mare parte din timp pe ei înșiși și ajung să se îndepărteze din ce în ce mai mult.

Când în cuplu nu există atenție și sprijin, partenerii încep să se simtă singuri și să își spună povești despre cum celuilalt nu-i pasă suficient sau cât de diferiți sunt. Apoi renunță să mai discute unul cu celălalt și să se deschidă din autoprotecție. Ambele părți simt că nevoile lor nu sunt satisfăcute și că nu există nicio soluție la îndemână. Iar atunci intervine căutarea unei soluții în afara relației – cineva care să aibă grijă de nevoile lor emoționale sau fizice, pentru că în mintea lor, partenerul lor nu este acea opțiune.

Aceasta este situația în care cei doi stau doar umăr la umăr, privesc doar în față, fiecare spre obiectivele lui, lăsând în urmă punctele comune care construiesc relația, până când ea se destramă de tot.

4. Doar unul dintre parteneri investește în propria viață și în relație

Dacă doar un partener investește în creșterea personală, el se poate simți frustrat, în timp ce celălalt se simte vinovat și presat să facă mai mult. Asta duce inevitabil la o situație în care cei doi parteneri se împing unul împotriva celuilalt.

Persoana care crește încearcă să-l încurajeze pe celălalt să i se alăture. Dar dacă partenerul lor nu este pregătit, apar supărări că nimic nu se schimbă. Pe măsură ce presiunea crește, devin furioși, ajuns să aibă resentimente, ceea ce duce la mai multe conflicte și încep să se întrebe dacă partenerului îi pasă la fel de mult de relație.

5. Ambii parteneri investesc în propria lor viață și în relație

Este situația ideală în care echilibrul e dat de momentele potrivite în care cei doi știu când să se privească mai mult unul pe celălalt și când să stea umăr la umăr să privească spre obiectivele din orizont – atât cele comune, cât și cele individuale.

E important să existe și obiective separate ca să nu sufoce relația și să nu pună prea multă presiune pe partener să le rezolve problemele. La fel cum e important spațiul pe care și-l acordă și individualitatea de care să se ocupe fiecare. Toate astea aduc, de fapt, suflul proaspăt într-o relație și creează acel loc în care poate să fie bine împreună.

Chiar dacă partenerii lucrează împreună, ideal este să aibă activități pe care le fac separat, nu neapărat legate de job, dacă nu e posibil, ci personale: pasiuni, proiecte, prieteni. În felul ăsta partenerul este așezat pe locul corect – acela de partener, pe care el l-a ales de bunăvoie – și nu de figură parentală care să fie responsabilă și obligată să ducă totul pe umeri. 

Pe măsură ce partenerii cresc relația împreună, se stabilizează sentimentele de încredere, respect și empatie care continuă să aprofundeze legătura lor. Ăsta e secretul cuplurilor care durează de decenii: amândoi cresc atât ca indivizi, cât și ca un cuplu.