fbpx

Etichete ce ne condiționează viața

Cuvintele rostite au o putere mai mare decât ne-am închipui, pentru multe devin etichete ce ne condiționează viața.

„Mănânci ca un purceluș.”, „Ești o toantă.”, „Te porți ca un sălbatic.”, „Ești cel mai deștept copil.”

Îți sună cunoscut? Ați auzit vreodată părinți vorbind așa cu copiii lor? Alții, nu ai noștri. Și dacă e să fie dintre ai noștri, e ok, rămâne între noi. 😉

     Cuvintele au efecte puternice și pe termen lung.

Să ne imaginăm o scenă: unei fetițe părinții îi spun în mod repetat „ești o scroafă”, „ești o vacă”, „nu vezi ce umflată ești?”, „mănânci ca o purcică”. Poate părea inocent, mai ales dacă este spus în tonuri de glumă sau alint.

Însă în viața adultă, aceste vorbe vor genera consecințe de la cele mai inofensive – va avea un program dezorganizat cu mâncarea, va mânca extrem de neîndemânatic și va avea constant obiceiul de a da pe ea, de a se murdări -, până la unele mai intense pornind de la frustrări legate de felul în care arată.

     Fetița, devenită femeie, poate alege una din două căi previzibile.

Fie va încerca să rămână mereu slabă, va da în extrema în care va mânca foarte puțin sau va ține mereu diete drastice. Ori chiar va ajunge să-și provoace voma pentru a nu risca să se îngrașe și să devină în realitate acea etichetă care a rănit-o foarte tare în copilărie.

Fie va ajunge să se îngrașe foarte tare pentru că își va asuma eticheta. Va spune că este o scroafă, vacă, etc., și va manca tocmai ca să-și astupe durerea, să o amelioreze în aparență.

     „Modul în care ni se adresează persoanele de referință din viața noastră – părinți, bunici, educatori – devin, pe măsură ce creștem, etichete pe care ulterior ajungem să ni le punem singuri, ca adulți.

Pentru că, atunci când eticheta este pusă în primii ani de viață, este preluată ca atare de către copil, care va ajunge să creadă despre sine că este așa cum spune eticheta: obraznic, rău, timid, leneș, nebun, ciudat, etc.

Și mai apoi, de-a lungul creșterii, toate alegerile și comportamentele care internalizează eticheta se vor face plecând de la această convingere și imagine de sine.

Acestea limitează dezvoltarea deplină a potențialului pe care fiecare copil îl poartă în sine.

     Etichetele pot fi dăunătoare, chiar și atunci când sunt pozitive

Prin însuși faptul că generează un proces de limitare a unei persoane la un singur atribut. Iar asta descurajează orice efort al adolescentului sau adultului de a descoperi ce este dincolo de ele.

Pe unele reușim să le eliminăm pe parcurs, tot singuri – citim despre ele, auzim informații, discutăm cu oameni deschiși, facem dezvoltare personală sau terapie. Și datorită acestor demersuri și a deschiderii noastre, le putem da la o parte.

Există însă anumite etichete ce nu sunt atât de vizibile – moduri în care am fost strigați – care ne afectează undeva din fundalul minții, de după cortină.

De cele mai multe ori acestea vin, așa cum am spus, din familie. Dar pot să ne afecteze la fel de mult și când vin din partea colegilor – „Grasa”, „Tocilarul”, „Mocăita”, „Nebuna”, „Fraierul”, „Retardata”, „Ochelaristu’”, „Papagalul”, etc.  

Stima și identitatea de sine a copiilor, odată ce ating vârsta adolescenței, se construiesc într-o foarte mare măsură pe mesajele primite de la gașcă, de la prieteni, de la cei din aceeași generație.

     „Chiar dacă nu ne sunt spuse direct credințele părinților, ale educatorilor sau colegilor în acel moment, credințele din spate pot suna ca „nu faci suficient de bine”, „nu ești suficient de bun/bună”, iar concluzia trasă de noi sună cam așa: „trebuie să fiu mai bun/bună, altfel nu mă va/vor iubi.”

Dacă nu descoperim aceste etichete, ele ne pot crea multe dezechilibre. Ne pot duce către relații instabile, nesănătoase, ne pot împinge către decizii riscante, periculoase ce ne pot face fie să riscăm bani, fie siguranța sau sănătatea noastră sau a celor dragi.

     Cum putem să ne dăm seama singuri de posibilele etichete?

Etichetele pe care încă le manifestăm în viața noastră și care ne limitează în ceea ce trăim – fie în modul în care ne simțim, fie în rezultatele pe care le obținem – pot fi descoperite în mai multe feluri.

     ➤ Să urmărim, atunci când vorbim despre noi – cu noi înșine sau cu altcineva -, care sunt cuvintele pe care le spunem despre noi cel mai des – „sunt un dobitoc”, „ah, ce prost sunt”, „ce neindemânatică sunt”, „vai, ce bleagă sunt”, „sunt o purcică”, „sunt un pămpălău” etc

După ce-am depistat care sunt etichetele căutăm să vedem dacă le regăsim undeva în viața noastră. De unde am auzit noi cel mai des aceste cuvinte, pe care ni le spunem noi înșine cel mai des în prezent.

O parte dintre ele o să vedem că vin din copilărie. Dacă facem un simplu exercițiu care să înceapă cu „mama mereu îmi spunea că…”, sigur facem rapid o listă.

    ➤ Dacă vedem că nu acolo este sursa lor, putem să căutăm oamenii sau discuțiile în care am auzit acele lucruri și să găsim care este contextul în care le-am auzit cel mai des.

De exemplu, dacă am auzit la trei job-uri diferite, de la patru colegi diferiți că „sunt neserioasă”, fără să-mi spună concret în ce context, eu pot să trag concluzia că e adevărat și să-mi pun singură această etichetă. Fără că cer explicații suplimentare sau justificări.

     Și ce voi face?

Voi ajunge fie să mă complac și să mă port ca atare, fie să mă forțez să nu cumva să fiu așa pentru că nu vreau să pierd respectul, oportunitățile, aprecierea sau iubirea celor cu care interacționez și față de care nu vreau să par neserioasă.

Consider că este important ca, indiferent de unde vin etichetele, să ne ascultăm atunci când vorbim despre noi, să le conștientizăm și să le punem sub semnul întrebării.

Dacă le analizăm, ne folosim gândirea critică, logică, dacă le destructurăm ca să vedem că într-adevăr ne definesc sau nu, vom reuși să evităm să rulăm un program devenit automatism impus, conștient sau nu, de exterior – familie, cunoștințe, cei care au avut un impact în evoluția noastră.

Ți-a plăcut articolul?

Îți recomand alte trei articole, care se completează frumos cu acesta.