fbpx

Tipare de autosabotaj în terapie

Evoluția are în spatele ei schimbarea, iar nouă ne este teamă de schimbare – se zice. De fapt, nu de schimbarea în sine ne este frică, ci de efortul pe care îl avem de făcut pentru asta, precum și de necunoscutele care vin odată cu orice schimbare. Și cum efortul, în acest caz, vine cu un pic de durere, de multe ori ne spunem „mai bine nu”.

Uneori o spunem cu voce tare, alteori mai subtil, de abia ne dăm și noi seama. Asta se întâmplă în situațiile de autosabotaj și trebuie să recunosc că le-am văzut des în terapie. Le trec în revistă ca să-ți fie mai ușor să le recunoști când ți se întâmplă.

  • Amâni întâlnirile – când nu mai ai tregere de inimă să mergi la sesiuni și este mai ușor să nu recunoști asta deschis. Astfel, suni să reprogramezi, și apoi să tot reprogramezi, până când eventual spui „hai că o să te sun eu”, evident lucru pe care nu mai urmează să-l faci.
  • Aplici strategii de evitare – când alte lucruri devin prioritare brusc și ajungi să zici că „Aoleu, am uitat!”, ori „Stai că nu pot săptămâna viitoare, dar nici peste două săptămâni.” până la „Lasă că te sun eu.” care se încheie în final la fel ca în exemplul anterior.
  • Ți se pare că se depărtează cei apropiați – iubita/iubitul, mama, tata, copiii, prietenii îți spun că te-ai schimbat, că nu te mai recunosc. Sunt, de cele mai multe ori reacții de opoziție la schimbări pentru că automat, dacă tu faci schimbarea, cei din jur sunt împinși de la spate de dinamica situației să facă, la rândul lor, niște ajusări, iar asta nu este confortabil. Abia ne schimbăm când vrem să ne schimbăm, d-apoi când nu vrem și suntem doar forțați de conjunctură. Deci, reacția lor de opoziție este una naturală, de păstrare a status quo-ului, prea puțin despre realitatea schimbării tale într-o versiune mai rea.
  •  Începi să iei în seamă tot felul de gânduri intruzive:
  • eu nu știu lucruri de psihologie, deci n-am cum să înțeleg, așadar n-am cum să fac schimbarea;
  • sunt prea bătrân ca să mă mai schimb, prea prost, prea oricum (ne găsim multe argumente de tipul „sunt prea…”);
  • simt că stagnez – mai ales în situațiile în care fie ai ajuns la terapie trimis de cineva, fie ai căutat doar validare sau încurajare pentru lucrurile pe care deja le faci, fie nu te simți pregătit sau nu mai vrei să faci acțiuni concrete pentru a aduce schimbările.
  • Îți pare că nu te potrivești cu terapeutul – poate fi o situație reală, desigur. Pentru aste te invit să citești articolul Cum ne alegem terapeutul. Ține cont doar să verifici asta când te confrunți cu ea, pentru că poate fi, uneori, doar un tipar de autosabotare, un mecanism de fugă.
  • Când începi să simți că nu ai timp sau energie pentru terapie sau că nu mai știi cum să faci lucrurile – verifică dacă este real sentimentul. Dacă ți se pune în brațe soluția, dar tu îi tot găsești scuze, este foarte posibil să fie tot autosabotare.
  • Când ți se face frică de ce va fi nou – începi să te întrebi dacă vei fi mai bine sau mai rău scormonind toate în tine, dacă-ți va plăcea ce vei deveni sau dacă vei pierde lucruri și oameni în proces. Poți recunoaște tiparul acesta prin gânduri ca „Nu mi-e chiar atât de rău.”,  „Nu e totul chiar tragic.” sau „E prea mare efortul de schimbare și nici nu știu ce-mi aduce.”, „Nu cred că merită, în final, tot efortul.”

Oricare ar fi tiparele și sursele lor, rezultatul renunțării la terapie în urma lor este același: nerezolvarea situației pentru care ai apelat inițial la ajutor.

Recomandarea mea este să te uiți la acțiunile tale și la aceste posibile tipare și să îți dai voie să vezi dacă recunoști vreunul dintre ele.

În articolul viitor o să îți ofer și câteva idei despre cum să gestionezi aceste situații. Rămâi pe frecvență, că articolul cu soluții este în cuptor.