De ce iubirea nu este un proiect de remodelare a celuilalt?
„Știu că are un suflet bun. Dacă mă iubește suficient, o să se schimbe.”
Este una dintre frazele pe care le aud cel mai des în cabinet.
Uneori este rostită de o femeie care speră că partenerul va deveni mai implicat emoțional. Alteori de un bărbat care este convins că partenera va deveni mai calmă, mai înțelegătoare sau mai puțin critică.
În spatele acestor speranțe se ascunde o convingere foarte umană: „Dacă îl iubesc suficient, îl pot ajuta să devină persoana de care am nevoie.”
Problema este că, de cele mai multe ori, nu iubim persoana din fața noastră, ci potențialul pe care credem că îl are.
Iar între cele două există o diferență uriașă.
Ne îndrăgostim de cine este sau de cine ar putea deveni?
La începutul unei relații este firesc să vedem ce este frumos în celălalt. Însă uneori optimismul se transformă într-o proiecție. Observăm comportamente care ne rănesc, dar le justificăm:
- „Acum evită discuțiile serioase, dar o să învețe să comunice.”
- „Acum este gelos, dar o face pentru că îi pasă.”
- „Acum nu își asumă responsabilitatea, dar după ce ne mutăm împreună se va maturiza.”
Fără să ne dăm seama, începem să construim relația cu persoana pe care sperăm că o va deveni, nu cu cea care există în prezent.
De unde vine nevoia de a-l schimba pe celălalt?
De multe ori nu este vorba despre control. Este vorba despre speranță. Despre dorința sinceră de a salva relația. Despre convingerea că iubirea vindecă orice.
Uneori însă această nevoie are rădăcini mai adânci:
- Poate ai crescut învățând că trebuie să îi salvezi pe ceilalți.
- Poate ai fost apreciat doar atunci când aveai grijă de nevoile altora.
- Poate ai învățat că valoarea ta vine din cât de mult poți repara, ajuta sau susține.
Atunci este foarte ușor să confunzi iubirea cu responsabilitatea pentru schimbarea partenerului.
Schimbarea nu poate fi făcută din exterior
Unul dintre cele mai dificile adevăruri într-o relație este acesta:
Nimeni nu se schimbă pentru că altcineva își dorește suficient de mult.
Oamenii se schimbă atunci când:
- conștientizează că există o problemă;
- își asumă responsabilitatea pentru ea;
- își doresc schimbarea pentru ei înșiși;
- sunt dispuși să depună efort pe termen lung.
Poți inspira. Poți susține. Poți încuraja.
Dar nu poți face munca interioară în locul celuilalt.
Când începi să te pierzi pe tine
Iluzia controlului are un cost. La început renunți la câteva nevoi. Apoi îți adaptezi comportamentul ca să nu îl superi. Încerci să alegi cuvintele potrivite. Îți spui că trebuie doar să mai ai puțină răbdare. Că mai este nevoie de puțin timp.
Și fără să observi, viața ta începe să graviteze în jurul schimbării lui. Între timp, încetezi să te mai întrebi o întrebare esențială:
„Eu cum mă simt în această relație?”
Pentru că toată energia merge către întrebarea:
„Cum fac să îl schimb?”
Acceptarea nu înseamnă resemnare
Există o diferență importantă între a accepta realitatea și a renunța la propriile standarde. Acceptarea înseamnă să vezi omul din fața ta așa cum este astăzi.
- Nu cum speri că va fi peste doi ani.
- Nu cum ar fi dacă ar merge la terapie.
- Nu cum ar putea deveni dacă ar înțelege tot ce încerci să îi explici.
Abia atunci poți lua o decizie matură:
Pot construi o viață alături de această persoană, așa cum este ea acum?
Nu după ce se schimbă. Nu dacă se schimbă. Ci astăzi.
Răspunsul la această întrebare este adesea mai sincer decât toate promisiunile făcute în timpul conflictelor.
O relație sănătoasă nu are nevoie de un salvator
În relațiile sănătoase, ambii parteneri evoluează. Însă evoluția apare pentru că fiecare își asumă propria dezvoltare, nu pentru că unul îl împinge constant pe celălalt înainte.
Atunci când unul devine terapeut, salvator, profesor și manager al schimbării, relația încetează să mai fie una între doi adulți. Devine o relație în care unul poartă responsabilitatea pentru viața celuilalt. Iar aceasta este o povară pe care nimeni nu o poate duce la nesfârșit.
Ce poți face diferit?
Poate cea mai importantă întrebare pe care o poți adresa într-o relație nu este:
„Cum îl fac să se schimbe?”
Ci:
„Dacă ar rămâne exact așa cum este astăzi, aș mai alege această relație?”
Întrebarea poate fi inconfortabilă. Dar este și una dintre cele mai eliberatoare. Pentru că iubirea autentică nu înseamnă să modelezi un om după nevoile tale. Înseamnă să îl vezi cu claritate, să îi accepți libertatea de a alege cine vrea să fie și, în același timp, să îți păstrezi libertatea de a decide dacă această relație îți face bine.
Uneori, cel mai matur act de iubire nu este să lupți să îl schimbi pe celălalt.
Este să renunți la iluzia că schimbarea lui depinde de tine.
- „Îl pot schimba eu” – iluzia controlului în relații
De ce iubirea nu este un proiect de remodelare a celuilalt?„Știu că are un suflet bun. Dacă mă iubește suficient, o să se schimbe.”Este una dintre frazele pe care le aud cel mai des în cabinet.Uneori este rostită de o femeie care speră că partenerul va deveni mai implicat emoțional. Alteori de un bărbat care este convins că partenera va deveni mai calmă, mai înțelegătoare sau mai puțin critică. - Succesul profesional ca refugiu emoționalExistă o întrebare pe care o adresez uneori bărbaților cu care lucrez:„Dacă mâine nu ai mai avea jobul pe care îl ai astăzi, cine ai mai fi?”De cele mai multe ori, răspunsul nu vine imediat.Nu pentru că nu ar exista, ci pentru că foarte mulți dintre noi am învățat să ne definim prin ceea ce facem, nu prin ceea ce suntem.
- Conformarea copilului creativDe ce trebuie să ieși din formație? De ce trebuie tu să fii altfel? De ce trebuie să faci altfel mereu? Și așa începe inhibarea unui copil care este diferit. Și nu mă refer la copiii cu diagnostic. Mă refer la un copil care este expresiv, creativ, face lucrurile în moduri noi, diferite.
