fbpx

5 aspecte care pot fi lucrate în terapie

Curaj, responsabilitate și vulnerabilitate. Astea consider eu că sunt trăsăturile principale ale unui om care ia decizia importantă de a căuta sprijin.

Nu e cel mai ușor lucru să ceri ajutor, știu prea bine, dar știu la fel de bine că e primul pas pentru mai bine în viața fiecăruia. Am vorbit despre asta în articolul de săptămâna trecută și am promis că revin cu detalii.

În experiența mea de lucru până acum am văzut că sunt câteva arii principale în care e nevoie de sprijin. Din cel specializat.

1. Probleme în relația de cuplu

De foarte multe ori se întâmplă să vorbim cu distorsiuni sau să nu vorbim deloc despre anumite aspecte care ne deranjează. Comunicarea este plină de capcane care, dacă nu suntem conștientizate, duc la rupturi.

Câteva dintre cele mai utile aspecte care se pot lucra în terapie pentru o comunicare mai bună sunt:

  • Filtrul VAKOG (Vizual, Auditi, Kinestezic, Olfactiv, Gustativ) prin care percepem realitatea înconjurătoare. Acest filtru ne modelează comunicarea, înțelegerea și percepția asupra lumii. Am scris despre asta în detaliu aici.
  • Înțelegerea hărții interioare atât cea personală, cât și a celuilalt. Harta aceasta, construită prin filtru VAKOG, este un instrument minunat de calibrare a comunicării. E un fel de GPS pentru navgarea prin realitate așa cum o vedem noi, dar și cum o percepe celălalt, așa cum am povestit într-un articol de pe blog.
  • Și mai este un aspect mai mult decât interesant, ce completează filtrul VAKOG: dialogul interior. Se întâmplă de multe ori să avem impresia că comunicăm unul cu celălalt, dar de fapt să nu transmitem toate informațiile cu voce tare. Să discutăm în capul nostru cu celălalt. Astfel apar acele momente de „Cum adică? Doar eu ți-am spus deja.” ce duc la conflicte. Situațiile astea s-ar putea evita extrem de simplu prin observare – să ne dăm seama dacă am spus cu voce tare, să ne asumăm că e posibil să o fi gândit și să fim convinși că le-am zis, când de fapt nu am comunicat.

Am mai remarcat că tiparele din relația cu părinții, pe care le reproducem în cuplu, sunt alt motiv de conflict în relație. Cu cât fugim mai tare de ce s-a întâmplat în familia noastră, cu atât este mai posibil să perpetuăm noi tiparul și, de fapt, să trăim povestea părinților în loc să o trăim pe a noastră.

Un alt scenariu pe care l-am întâlnit des ține de dinamica de dezechilibru în cuplu: când unul se simte superior celuilalt în vreun fel, nu-i oferă spațiu, îi sterge din culori, din lumină, îi taie aripile. Situațiile des întâlnite sunt cele în care femeia domină bărbatul, dar în același timp îi reproșează că el nu are inițiativă, nu e bărbat în casă, deși ea nu-i lasă nici măcar o secundă să fie.

2. Neîncrederea în sine

Ne spunem des „Nu mă apreciază nimeni”, dar de fapt nu ne apreciem noi înșine, iar asta poate veni din perpetuarea a ceva ce ni s-a spus de demult, în copilărie și nu e, de fapt, relevant în prezent. Ajungem astfel să nu ne vedem propriile merite și să suferim, fără să realizăm, de sindromul impostorului.

O imaginea de sine scăzută, acel „low self esteem” cum i se tot spune, afectează relațiile mai ales generând gelozie, posesivitate, nesiguranță și ridicând probleme în privința actului sexual. Când ne simțim nepotriviți pentru o relație, ajungem să lăsăm de la noi și nu ne mai conectăm cu celălalt, ori devenim posesivi și atacăm pentru că nu credem că suntem destul de buni și nu vrem să se vadă asta.

Mai sunt apoi jocurile de „a convinge” că merităm, jocuri care nasc fie salvatori, fie pe cei care caută să corespundă. Cu alte cuvinte, cei care renunță la sine și la nevoile lor ca să corespundă nevoilor celuilalt, să-i arăt cât de potrivit este.

Am întâlnit des în această categorie și ideea de sacrificii pe care le face cu afront unul dintre cei doi dintr-o relație. Este acea relație toxică dintre un narcisist și un empat.

3. Afecțiunile psihosomatice

Simptomele care nu au o explicație medicală sunt, în general de ordin emoțional, pe fond de stres. Ele sunt generate de gânduri limitative sau distructive-toxice despre care subconștientul încearcă să ne facă constienți prin semnalele date în corp.

Unele dintre cele mai des întâlnite de mine sunt migrenele, durerile localizate pe nervi, probleme digestive și cistitele.

Să le abordăm în terapie, în loc să ne îndopăm cu medicamente la fiecare câteva săptămâni sau luni, poate ajuta cel puțin să ameliorăm din simptome. Și chiar să nu mai fie nevoie de intervenții complexe, complicate sau să nu mai fie discomfortul fizic atât de mare.

Și mai este un aspect. Orice boală vine, practic, pe fond emoțional, iar la afecțiunea în sine partea de tratament adaugă stres emoțional suplimentar. De exemplu, faptul că pentru a trata o afecțiune e nevoie să respectăm un tratament sau un regim face ca stresul să crească și să agraveze chiar, afecțiunea, într-un cerc vicios.

Astfel, afecțiunile de ordin psihosomatic, lăsate neadresate, nu doar că e posibil să nu se vindece și să revină, ci s-ar putea chiar să adauge la stresul emoțional.

4. „Îngheț” în fața părinților, adulți fiind

Cu alte cuvinte: nu putem să spunem părintelui/părinților lucruri din viața noastră pentru care e posibil să fim „certați”, ori desconsiderați, cum ar fi  „m-am despărțit de iubit/iubită.”, de exemplu.

O altă situație este că nu putem să punem limite în fața unui părinte foarte atașat, care este peste tot lângă copilul lui, în treburile lui, vine neinvitat, nu-i respectă spațiul. Scenariul este valabil și la adolescenți, dar și ulterior când adultul este într-o relație de cuplu.

De multe ori acest „îngheț” vine dintr-una dintre temerile cele mai profunde: aceea de a spune „Nu” care poate însemna pierderea iubirii, pentru că nu sunt suficient de bun. Nevoia de justificare vine din faptul că în copilărie, pentru orice acțiune trebuia dată socoteală („te iubesc pentru că…”). Adultul ajunge să nu poate spune „Nu” nimănui fără să se fâstâcească, pentru că în esență simte că asocierea pe care o face este că fericirea celuilalt este egală cu faptul că e suficient de bun pentru el. Astfel are nevoia să corespundă și să se justifice când e nevoit refuze.

5. Presiunea pe rezultatele academice

Este specifică adolescenților dar se poate vedea ulterior și în viața adultă. Convingerea care-i face să fie atât de stresați este că dacă nu au rezultate bune din punct de vedere academic (transpus în profesional ca adult), eșuează în viață, sunt un nimic.

Asocierea asta dintre rezultatul academic și viitorul eșuat, convingerea că nu sunt suficient de buni își are rădăcinile în presiunea parentală/ familială și socială care spune că trebuie să ai note bune sau rezultate remarcabile ca să fii considerat demn.

Impactul pe care asta îl are ulterior în viață poate fi devastator. Practic, un om fără speranță, care nu vede un viitor, nu crede că va realiza ceva în viață este un om care poate ajunge la depresie. Mai mult, poate genera atacuri de panică și poate chiar crește numărul de suiciduri. Sunt oameni care pot ajunge să renunțe la ei și trăiesc pe pilot automat, ceea ce e o formă de suicid emoțional.

Așa cum spuneam și în articolul precedent, cred foarte puternic în prevenție, iar aceasta e una dintre situațiile în care abordarea stărilor de la primele simptome poate ajuta viitorul unui om.

Dacă ai nevoie de sprijin în oricare dintre cele 5 menționate mai sus, scrie-mi în secțiunea Contact și programează-ți o primă întâlnire. Împreună, putem găsi soluțiile care să schimbe modul în care te simți și, implicit, situația cu care te confrunți în bine.